Captiv în inutil – Adrian Berinde

Cuvântul autorului: “M-am luat dupa tine, Prietene, si uite ce-am facut…”

… acum, ca am ramas singuri,te voi întepa în ochi cu penita
aceasta, ca sa vezi a citi printre rânduri tot ceea ce n-am stiut sa-ti spun…
… /// iti voi fierbe o cafea mare sau neagra si îti voi otravi
linistea…
…te vei stinge la lumina batrânetii – o data cu mine, zbârcit si
pângarit de contractia aceleiasi zile care staruie în stomacul tau ca un sac de box,
încasând repetitiv tipatul pruncilor. Chiriasii fiintelor noastre…
…de toate acestea putem scapa…
Orbeste!, si vino cu mine.

Adrian Berinde

Atâtea cuvinte

Atâtea cuvinte de moarte si viata,
atâtea blesteme pe-un capat de ata,
atât de încet si-atât de aproape
se-ntuneca cerul, captiv între pleoape;
Atâta caldura la vinul din soba,
fecioare plecate sa-si cumpere roba,
mintite de ani ca mâine-i de proba.
Scrisori cu vapoare si maici de-mprumut
ce-au stat la-ndoiala c-au vrut si n-au vrut,
atâtea cuvinte ce stau la-ntâmplare
nescrise.
Si dorm undeva prin chenare…
Se-mprastie seara în paturi venin,
se-ntuneca, plâng, adorm si se-nchin…
Atâtea cuvinte de moarte si vin,
atâtea cuvinte de moarte si viata,
atâtea fratii desenate pe gheata,
atâtea taieri împrejur deodata…
Se-ntorc de la nunti si râd si mai mor
între nasteri la capat de ata,
atâtea cuvinte de moarte si viata.

Psalmul zero

Si m-a ajuns blestemul parintelui ce-ntr-una
cu pumnii-n piept îsi bate si seara-si sterge urma
sarutului din frunte. Vise de prunc desarte…
Deseara de ma supar ma reîntorc pe Marte
si-ti scriu ce-asculti acum.
Din patul de pe drum
s-a stins în mine mama
si tata sta deoparte;
scrâsnind din dinti, blestema ca viata-i ca o carte:
se termina si-o arzi!
La sânul mortii sug si nu stiu c-am sa cad,
dar prind de limba popa în seara de Craciun,
si tin de mâna moarta fara sa-i spun Drum Bun!
As vrea s-o iau în brate si sa dansez aiurea
un ultim dans de-adio.
“Ti-a fost jumate-n viata. Si-acuma e dintr-una…”
Si-ntr-una va ramâne, ca-n amintirea mea,
a semanat cu mama si-n tine, c-o catea”.
Blestemu-a prins, ca-n ceruri nu-i Tata sa-l mai vrea.
…
Si-n timpul ce-a trecut doar ca sa fie
am spart oglinda-n care ne vedeam:
jumatea mea din cioburi de mânie,
jumatea ta zâmbind lipita-n geam
E cald ca o zdrobire sarutul lins de Iuda.
Mi-ai sterpelit privirea, ti-e dor de carne cruda
si-ti lasa gura apa cu poza mea în mâini.
Sa-ti termini din pacatul ce-ai zamislit cu mine,
sa uiti c-am fost batrâni si-azi mâine ne vom naste,
în altii-n care nimeni nu ne va recunoaste!
Dar, vor ghici-n cafea
ca-n strigatul de moaste
ai sters întâmplator, cu fata unui nor,
tot praful asezat pe viata mea…

Abel

De-a dura cu Pamântul sa dau din nou îmi vine,
sa vars din mine ploaia cu cerbii ei cu tot,
sa fug din cinci orase,
sa pot si
sa mai pot sa-mi smulg din tine floarea.
Mi-e neaua ca sudoarea
si sta din sus lovita o ciuta,
din povesti cu indieni batrâni,
gasiti prin buzunarele propriei mele uitari
salubre si intacte.
Moarte,
nimeni nu te mai vrea,
atât de grasa si inutila
ca un incest grabit în sura dintre doua apusuri,
din care plec la iarmarocul de trupuri.
Poate-mi gasesc alti ochi, alte mâini, alti noi…
În ziua-n care nimeni nu ma va recunoaste
te voi stârpi dintr-una
pamânt nebun ce ura, furtuna si abisul mi le-ai înfipt în umar!
Sa nu-ti mai cunosc scrisul,
si fata ta de Nimeni,
caci Nimeni vei ramâne!
***
Si-n antecamera privirilor înfipte una-ntr-alta
stai si-ti golesti sfârsitul, arginti de mâna sparta.
În balele de aur, sa-ti speli pacatul, Abel!
Si sa nu crezi ca-i arta
de câte ori îti mânca din palma Zeul Soare…
Îti cresc unghii în cap
si-n zorii zilei moare
postasul spânzurat la capat de scrisoare…

Ne minti cu nemurirea

Îti place sa te târâi din vieti de mult graite
Setos de sânge proaspat ne-ai amagit trairea
pe veci din alte veacuri, ne minti cu nemurirea,
ne pui sa crestem temple, în loc sa ardem norii,
si valul de pe fata pagânilor cutremuri
c-a vietii nostre noapte sa n-o mai prinda zorii
si-apoi sa te arunci cu noi în alte vremuri…
Ne scurgi ura pe fata si ne îndrepti mânia
spre semenii în care nu te auzi deloc –
nu-i fir de par în capu-mi sa nu-ti fi stiut urgia
ce ma urca la tine si m-adormea la loc…
“Fereste-te degeaba sa te-nmultesti vreodata”,
îmi rupe vocea-ti carnea din calde psalmuiri…
Soptitu-m-ai în mama si mi-ai ales de tata
absconsul negru vested, gasit prin amintiri.
Esti vina ce ma roade pe-ascunselea ca stiu
de cum pot sa ma-nfaptui din altii fara tine.
Din vânt de piatra seaca pornitu-m-ai din lut
Si mi-ai promis femeia
si mi-ai promis ca vine…
Si-apoi, ca o schimbare, m-ai disparut din umbra-ti…
“Sa nu te-atigni de coasta ce-a zamislit pieirea… Eu am gresit si basta!”
Si sa îti cred iertarea?
Ma minti cu nemurirea,
ma minti cu nemurirea…

Papusile de ceara asteapta ca sa vara

Nu te mai cred când spui ca vindeci lumea.
Prin holuri de spitale mâinile-ti put a mort.
Salonu-ti geme…
În paturi, bolnavi din foc de paie
se-mpastie prin mare si nu mai vin în port.
Ti-ai pus o haina alba
si urli-ntr-alta lume.
Iubirea ta de oameni
se-amesteca cu spume,
gonesti din geamuri mila,
mânia ta de mâine,
si-astepti sa vina moartea cu sare si cu pâine.
Tu o cunosti…
Dar iarna se-ascund dintr-una-ntr-alta
papusile de ceara
si-asteapta ca sa vara.
Iar umbra care geme
îsi târâie cu lene speranta
ca începând de mâine îi muti în strada patul.
Nu-i pasa ca punga în care-i dai ficatul
mai tine-o ora, doua…
El sa ajunga-n sat
ca-n groapa ce-l asteapta a început sa ploua.

Erasmus

Ai scris… pentru oameni care n-au ce sa scrie,
pentru poduri de piatra fara drept la cuvânt
pentru coasta desprinsa si-ngropata de vie,
pentru umarul galben indecis si plapând colorat cu ninsoare,
pentru mâinile albe mângaiate de aripi, rascolite la timp…
Fara tine uitarea scalda tarile calde…

Ma aprind cu tigara
si muncesc la ravasul unei singure carme scotocita-n destin:
esti gaina din paie ce-si împrastie zestrea,
pe paduchii dospiti în cearceaful divin.
Zi dupa zi te ascund în fecioara ce miroase a pâine
ca s-o nasti înc-odata
câta vreme-o mai fi…
***
Si, din albia firii rascolind o vâltoare,
ne trezim la-nceput…
Ca-nceputul nu doare
si nu doare nici moartea dinspre care venim…

Dimineata, ultima

Coboara-ti privirea în cercuri pe apa
lasate de piatra cazuta din cer.
Minunea-i aici si-i gata sa-nceapa
spectacolul lumii, pe scoici din eter.
Obraznica roua dosita de gânduri,
razlete coclauri numarate-napoi,
la tolba cu vise se-mpreuna vânturi
batute sa bata la poarta din noi.
Cere-ti nostima clipa cu bilet de intare
si scrie-ti pe spate la ultimu-ti gând,
cocosii ne-ncânte c-un cânt de plecare…
Respiram vesnicia ca pe-o boare de vânt
ca-n tine cu mine stau berzi parasite,
uitate-n picioare prin mlastini de vremi,
zburarea le-a fost, si-n veci prafuite
si-asa vor ramâne ca sa nu te mai temi…
Dezlegati de blesteme, de ghiocuri, totemuri,
s-o luam înspre soare arzând…
Deghizati printre fluturi, care-au cuibul pe stele,
s-o luam înspre soare pe rând…

Si popii musca…nu-i asa?

În ochi de Ananie se-nfoaie bala-n pene
si pascuim în stersul vecinilor de muci…
În marea înglodire cu semne de mireasa
ne putrezim genunchii si gurile vorbind,
“Traiasca Patriarhul!”, cu floarea lui de casta
prin ochii lui de Tata o sa sfârsim citind…
Ne prindem cu frânghia icoanele de burta,
si dam din cur a speta, sa ne-nmultim pe loc,
la templuri de ghiocuri sutana e prea scurta,
sa-i facem loc cu buca, si ne patrunda-n tot.
Uitati-va la popii ce râgâie alene
în zilele de paste si-n alte seri cu cruci,
caci totul si nimicul sunt prieteni de o viata,
si tot primim ravase pe testele din pungi…
Mai lasa-ma, oh, Popo, cu ruga ta fierbinte
si uita-ma: o mie de ani sau chiar mai mult,
la cerul gurii tale sta ochiul care minte
si mor de plictiseala de câte ori te-ascult!
Ca-ti am copiii-n burta si, de-i las sa se nasca,
vor puzderi pamântul, ca viermele la nuci,
mai bine-i ling din palma, ca mai au timp sa pasca,
si mi-i spal în chiuveta, din cap, pâna-n papuci.
Ca-n trei cântau cocosii cu fata la perete,
ca varului “Nabuco” ti-e scrisa cu un cui,
nestema ta-i stemata, prelinsa prin pecete,
si-n liftul cu iubire, ai uitat sa te sui…
Mai bine sari cu mine, sa te-nvat bossa-nova,
în guleru-ti de aur sa ne itim c-un joc,
la sapte din spitale e voie cu sorcova,
si-n amintirea ta, te scapar si-ti dau foc…

Papa. Lapte-n Roma

M-ai dus prin Roma-ti strâmta,
ciorapu-n cizma-ti pute
sa ling mâna de Papa,
sa-mi lase-un semn pe frunte.
Si, însemnat de-acuma ca pestele pe burta,
sa grohai prin amvoane cântari de heruvime,
sa prind de piepti icoane si doi cristosi în brate,
sa mi se faca bine,
sa-ti port crucea prin mate…
În Roma ta pustie, din când în când naluca,
de Papa cersetoare,
din sine te îmbie:
“Veniti, muscati din mine, caci Eu sunt apa vie…”
Pamântul te-a avortat în cizma
si de atunci te zgâltâi pe tronul tau de aur,
Tot raul e cu tine!
Te tin în viata prostii.
Le sugi pe nari vazduhul de care-au fost furati
din vremea când Pamântul era înca femeie
si papii, toti din lume, erau tinuti sub cheie.
În Roma s-a lasat o noapte fara noapte…

Celui ce-si zice Tata

În anii care sed la coada vietii mele
stau berze-nfipte-n mama-si laptele-i pe-afara,
iar pruncii obositi, nascuti întâia oara;
înghit cu noduri ciorba.
Mi-s tatii de ocara si îndraznesc sa ceara
micul dejun la pat.
C-un fat am fost în mama,
ca-n burta unui peste, când crezi ca pleaca, vine,
si-ti spune cât sa stai: o luna, poate noua…
Cerul e-nchis din mai
si-n degete de moasa cu dintii-nfipti sa stai.
Ti-e teasta cât Vezuviul si Etna la un loc,
pe fata-ti plânge pofta si-ti stângi în chingi durerea
în camera din spate astepti sa le dai foc:
o turma de muieri chircite sa te nasca
carare printre miele iesite ca sa pasca…
Si de atunci… nimic.
Singuratati de oameni se-mprastie prin vara.
Paris e-n capul strazii si Luvrul e-n dulap…
Si, sa le fac pe plac, trag ursii de picioare
ca-n Franta e racoare, în fundul ei de lac.
Mi-am frantuzit parintii si strig la ei
când tac,când umbla printre pietre, loviti în cap de soare,
satui de muste cara cateii prin asfalt,
nisipuri miscatoare, cascatul nu mai doare,
se-ntorc ca sa-i aplauzi si-n Nimeni se prefac…

Negru stins

S-a înnegrit jumate din Pamânt azi noapte.
Am gândul negru-n gura,
cuvânt dupa cuvânt,
ma culc.Si-am sa râvnesc, jumate de Pamânt…
Vorbesc cu trecatorii de partea luminata.
S-ar duce toti acolo,
mireasa înecata,
O poarta… si le-ajunge un an la fiecare.
E negru stins la geamuri si hainele mi-s ude
de-atâtea vorbe triste ce mâinile-mi ating,
am atipit pe masa, la lumânari
ce sting pedeapsa c-am trait si nu se mai aude…
Îi las în jurul mesei sa doarma, ca-i racoare.
Se vor trezi odata cu frica la picioare
Am parul lor pe fata
tacerea-i de mormânt…
Ca s-a-nnegrit, azi noapte, jumate din pamânt.

Datatorul din aripi

Pamântul e gras si legat la trasura
prevestindu-ne noaptea lepadata-n masura
ca pe-un hot ce înoata înspre marea ce-l fura,
ca pe-un gând risipit în chibritul ce-l arde.

Fata-n masc-o preschimba
si prelinge pe carte croncanitul penitei neîncinsa-n blestem …
Cad cuvinte de pietre ce demult nu se tem
si se-nfrupta din oameni
care-n lespezi întinse se aduna prin minti fugarite de vise,
descarnate-n traituri dinspre soare împinse,
clocotind într-o oala…
Mai ramîne de scurma peste-a soaptei natânge
croitorul de viermi care râde când plânge.
Datatorul din aripi doar în mine se frânge
si ma-mprastie-n mâini ce nimeni nu strânge.

Prietenului meu Kahlil

Demonii din Mistia în coruri de vata stau treji
si asculta, o data pe an, Cântarea Cântarii –
cu tremur de apa,
tigari rasucite din foi de Coran…
Ce vin în cadere…
Pe smaltul de ceata explozii de trupuri,
din piata oricui,
kamikaze grabiti de dis-dimineata
sa traga în aer cu gânduri.
Rostite-n vileag
stau vorbe-n vânzare ca mila din noi.
Am vinde Pamântul
si nu-i de mirare
ca “Cel ce-a suflat” a suflat în gunoi.
Caruta – cu pietre de hoti capetenii, juratii de pica,
satui de umblat –
danseaza cu groaza pe serpii vedenii,
îi calca, îi spala si-i scot la mezat.
Ca-si dau cu nesat arama pe fata,
arama nestinsa – din verde galbui,
se-nchina,
se roaga la piatra maiastra,
si-nfuleca Meka de prosti nesatui…
Ca-n vreme de pace si pacea-i de vina.
Pe gura de pântec steril în razboi
se-mpreuna-n scâncet ‘nainte de cina
si, albastri de ura, se nasc în noroi.
Caruta – cu pietre de hoti capetenii –
furata din piete cu nume de regi
“Blestemul narghilei!”, se-mput comesenii
si-si pupa inelul crescut printre negi.
Scrisori scrijelite pe cartile-n piele de om
si de semne lasate pe jos,
de-acum vom sti:
cine cânta manele si cine ne mânca-n genunchi pân’ la os.

Fereste-ti privirea de muntii ce-ngheata
covorul de piatra zgâriata pe gând cu melcii.
În coarnele setei de viata
târaste-ti stupoarea ‘napoi în mormânt
si trage cu Creta o tara spre tine,
sa doarma în chist lânga inima ta,
si-nvat-o sa bata pentru “Cel ce nu vine”.

Aruncati într-o mama defuncta

Aruncati într-o mama defuncta
ne-am cojit întâmplarea
si, lasati întru’voia durerii de tâmpla,
pedepsim nestiutul…
pedepsim începutul…
Coplesiti de dadaca cea cu valuri vorbite
ne scutim de taiatul în carne si os –
alandala, copii printre foi galbejite se arunca pe jos…
Si ramân peste veacuri adormiti pentru nimeni.
Îi gatim de vânzare catre bliduri celeste
muncitorii din cer îi mai cer de neveste
si-si cladesc peste astri lungul drum spre pamânt.
“Mai trezeste-ti din sila!” –
îmi sopteste miratul prin urechea de piatra, atârnata de cap –
îl aud cum zoreste sa îsi vânda regatul:
“Nu îmi trebuie mult, numai cât sa încap…”
Podireste-ma, luna,
si întoarce-mi zecitul de cu zâmbet pruncie.
Nu ma lasa din nou…
Îti promit pomenire pâna îmi vine sfârsitu’
si, când pot, îti crap capul si ma-ntrup iar din ou.
Ca, decât cu de-a buna sau bineturi desarte
calator întru’ sensu-mi , despletita funie,
te încalz înspre sânu-mi, unde-i locul de sarpe
si ma spulber în râsu-mi, mâniat pe mânie.

Uitatii cei neîntrebati

Uitatii cei neîntrebati manânca firmituri…

Ei îl cunosc doar pe calau,
e prietenul celor de sus,
si mângâie doar gratii vii .
Au asteptat atât de mult iluzii-n camera ce-o stii…
Din când în când mai mor din ei,
fugim sa-i cumparam
e lozul cel câstigator,
de-i pictor sau actor.
Mai sunt câtiva care se scot în timpul vietii lor,
peste cadavrul unui mort se cred învingatori…
Apoi se duc înspre castel
sa pupe cur de regi,
saruta mâini pline de negi,
reginei lor sa te apleci…
Ea îi întoarce în uitari, spunându-le:
“Amicii mei, voi sunteti singurii mei zei…”
Atunci apar calari valeti,
prieteni doar cu cei de sus,
le toarna lapte în galeti si miere-n vorbe ce s-au spus…
Bufonul striga printre dinti:
“Curtii îi place sa râda!”,
la viata tineti scosi din minti…
Ce-i plecaciunea asta hâda?
Uitatii cei neîntrebati manânca firmituri…

Prin ochi de arlechin

La masa cu sfintii stau mortii
si cânta si mesteca vin,
betia-i din ceata cu iz de regrete…
O papusa-i pe-un scaun si moare de sete.
Papusa-i din carne , cu ochi de-arlechin.
Un înger de negru pazeste intrarea
cu sabia rupta în pânza de in.
La masa se cânta Tarot si-Nchinarea,
cu spuse ce tac si fandeaza când vin.
Castelu-i din carne, cu ochi de-arlechin…
Papusa din carne e sora Zâmbire
întinsa pe masa cu pâine si vin,
e oul de aur în cuibul de broaste
e apa de ploaie din prima maree,
e lacrima calda în ochi de-arlechin.
***
Prin usa deschisa de oamenii pasari
se vad înc-o data – si nu-i prima oara –
ca nu stiu sa cânte,
ca noaptea-i un chin,
ca nu stiu sa umble,
ca nu stiu sa moara,
ca nu stiu sa zboare prin ochi de-arlechin…

Spovedamie

Sunt animalul care urla pâna moare,
sunt sarpele cu solzii de arama,
sunt hamu-n gura-n-dinti de ursitoare,
sunt praful din tabloul fara rama.
Sunt zaru’-n patru si cu fata-n sase,
sunt ochiu-ntunecat din mâna ta,
sunt funia din stâlpii de pe case,
sunt vulpea si postesc duminica.
Sunt Poarta care intra în pamânturi,
sunt celalalt din celalalt al meu,
sunt obositul frânt de-atâtea vânturi,
sunt degetul înfipt în cur de zeu.
Sunt mielul din rug încins pe degeaba,
sunt turnul cu babe în drumul spre cer,
sunt Leviatanul din burta lui Iona,
sunt negru sub unghii, am dintii de fier.
Sunt legea din tablele de pe munte,
sunt capul spart în cosul pe Nil,
sunt amintirea Sfinxului pe frunte,
sunt lacrima uscata de senil.
Sunt sâmburele fructului oprit,
sunt fiul cui doresc sa-mi fie Tata,
sunt ciuta care-n pântec m-a dospit.
Sunt sarea de pe broasca dintre fese,
sunt capul dintre banii de argint,
sunt cupa de pe fetele de mese,
sarutul eu la Cruce stiu sa-L mint

Leganat de print

Recitesc în tacere, pe pagini de apa,
povestea unui print – vânatorul de mari,
nu-i mai tin minte fata si numele îmi scapa,
si cartea i-am pierdut-o pe cheiul unei gari…
…
Se-mbraca în peste, cu solzii ca de piatra…
Din mintea mea cu scorta o pagina-mi lipseste;
mai tin aminte fraze, cu vorbe de meduze,
tesute pe coralii de sori,
care-au apus,
umblau sa-i prinda parul
sau sa îsi ceara scuze de cât puteau sa spuna…
din câte nu s-au spus.
Si-ti voi povesti
cum l-am întâlnit si cum mi-a grait “Printul Fericit”,
ca sa-mi fie dat sa ma-ntorc-napoi,
într-un vechi regat, peste timp uitat…
Vânator de mari,
coborât calari,
urma de visat, tarmul neumblat,
sa-l luam uitat si sa-l adormim, neatins de noi –
“Printul leganat”…

Tramvaiul Nemurire

Desprinde-te de geamuri, ca-n fosnetul de frunze
ti-am auzit privirea de sâmbata meduze,
la doar un pas de mine în tine te afunzi.
Desprinde-te de geamuri si cazi în jos copila,
mi-e pensula calduta si rosu-i sta pe vârf,
mai am prin buzunare un kilogram de mila
si jocul meu de-a moartea mi l-a furat un stârv…

Ce nemilos e timpul si cât necrutatoare
sta prinsa-n pioneze coroana mea de spini,
tramvaiul Nemurire ma duce în picioare
si ma rastoarna-n curba, pe-un cor de heruvimi.

La târgul de oameni

Întorc înserarea spre usa din dos…
La târgul de oameni, intrarea-i pe viata .
Un nasture-mi cade si-asteapta sa-l cos…
Portaru-i pe-aproape
si-mi flutura-n fata o mie de vieti .
Un nasture-mi cade si-atârna de ata…
Bilete mai sunt,
dar pretu-i prea mare,
la târgul de oameni desisu-i prea des,
popoare se-mping sa-si calce-n picioare copiii,
sa intre pe unde nu ies…
O baba-ntr-un colt îsi vinde credinta
cum vinde seminte pe-o viata mai lunga,
se-nghesuie lumea sa-si piarda vointa
si-si las-existenta sa moara-ntr-o punga.
Ce frig s-a lasat pe vatra din munte!
Din târgul de oameni, alene, pe jos,
ma-ntorc fluierând a lucruri marunte…
Un nasture-mi cade si-asteapa sa-l cos.

Nebuna din Rege, Regina…

Ce lume în carouri îmi curge peste fata!…
Stranut încet cu ochii pe bietul meu destin –
caldura e ca vinul surpat putin din vin,
si eu capul îmi chinui sa-ntind muste pe ata…
Ca azi am trei picioare si mâine poate sase…
De-atâta scalda-n veacuri m-am saturat si mor.
Miriapod cu zestre ma-nprastiu printre case si-mi iau de soata moartea…
s-o mânc si s-o omor..
Ca-mi stau la usa îngeri, rotunzi si despletiti,
vorbiti de ani sa-mi faca o sotie cu aripi…
Sa nu ma-nchin la cioburi?
Nimeni sa nu ma prinda de aripile-mi scurte scobite în destin?…
Covoru-i din par verde crescut într-o oglinda,
la masa beau cu sfintii si urinez pelin…
Ce lume în carouri!…
Ce strazi în patratele!…
Mormanul meu de oameni se-neaca-n calimara,
regina e pe negru si albul sta sa moara.

Grabiti-va, corbi!

Desculta,
pudoarea te-mpinge-n menire,
sa fierbi,
într-o oala de cer rasturnata,
cu teasta de cal pescuita-n armata
galopuri de ani razuiti pe prelata…
În clocot de râs –
ieftinit pe alocuri,
prea mica si scunda corida de ploi,
lehamitea-i grasa si râde de noi,
cum stam si ne-ascundem mirosul prin blocuri.
Ne-om smulge din om amintiri maimute
ne-om coase de limba o gura de mut,
ne-om scrie în carne pirostii de babute
si-o halca de viata în minti de mamut.

Donati la betia scaparii de vina,
sa-i facem cararea-n pamânturi la loc,
balastul din noi sa ne fie de cina la jocul de-a moartea
cu Marele Foc.
Cenusi vom ramâne, de-om strânge cu dintii…
În corbii grabiti elefantii-s prea moi,
la templu în poarta ne lasa parintii
si urca la ceruri,
ca-i cheful în toi.
Transcriem în vorbe ce nu stim sa spunem…
Si -om sti nicicând…În pasi de betie
cu viata sub brat prin ani pribegim,
ca ne-atingem de vise ce nu stiu sa fie…

Schimb de locuinta

Te-am ascultat aseara lovind cu sete-n piatra
ce ti-a crescut pe masa în urma unei ploi,
speram sa fi fost vântul sau mâtele prin geamuri
sau poate-un popa beat în lada cu gunoi…
Si-am auzit batai de cai batrâni la usa,
rânjind a îndurare, sa le gasesc de-un pat,
curgea pe ei blestemul ca frica de capusa,
padurea e departe si-au fost goniti din sat…
Copacii de pe strada au disparut în noapte,
biserica din colt s-a naruit pe valuri,
cu pernele în brate si plânsii prunci de lapte
cerseau de la-ntuneric un cuib prin alte maluri…
Am sa-i îndrum spre tine, poate mai ai un loc,
macar pentru o vreme sau poate pentru-o viata;
la mine-i deja plin, ca m-am mutat la bloc
si-astept sa vina toamna cu oamenii de gheata…
***
Mai bine pleci de-acasa si lasa piatra-n mare,
puneti un codru-n geanta si doua roti de cas,
trimite-mi o vedere cu Muntele de Sare
si-adu-mi aminte mâine, sa dau foc la oras…

Nu ti-am spus

Ti-am lasat pe masa doua poze-n plic,
pasii mei prin casa
si cafea-n ibric.
Si m-am dus,
cu noaptea-n spre apus…
Nu ti-am spus.
Ceru-mi cade-n brate ca un praf în ochi,
vad un cârd de rate,
sa nu ma deochi.
Si m-au dus, cu ele-nspre apus…
Nu ti-am spus.
Stau întins pe spate, zorii nu m-au prins,
norii-s plini de sate,
somnul m-a cuprins,
si m-am dus. Vara asta-a nins…
Nu ti-am spus.

Ma întorc acasa, cu capul prins în flori,
ma tin de fereastra
sa aud cum dormi,
pe ascuns,
noaptea am apus…
Nu ti-am spus…

Pe urme, pe urma…

Pe urme de riduri în colturi spre fata,
aidoma zapezii ce frigul o-ngheata,
se-naste-n descântec fiorul de viata.
Din eterna poveste ametita pe pleoape
se-asmute trecutul adierii de vânt;
pe obrajii de cremeni nevazut de aproape
se prelinge, sarata, gâtuirea-n cuvânt.
Câta albie alba pentru stele cazute!
Cîte bestii din piatra harazite de sorti,
ale celui ce arde printre fructele mute,
neculese de moarte si scapate de morti…
Pieptul verii se strânge peste tâmpla-mi batrâna
si-mi sufoca mireasa întinata cu har…
Dintr-un chipes cu salba mai ramâne-o farâma…
Locuiesc în oglinda si ma sorb din pahar.

O mâna de scoici

Îsi tese fir din gânduri de rosu de Marmara
ca un tablou se plimba paianjenul de seara
la ne-mplinite nunti; în pânza de regrete
si se zbârceste-n Iuda, la masa învierii,
clopot de primavara din cioburi de cristal…
Se-aduna elefantii si-si trâmbita alaiul
de parc-ar fi troienii îngramaditi în cal.
Si-ti scriu din amintire, pe scoici ce nu se uita,
ca sa le-ascund în paru-ti neîmpletit de vânt,
sa-ti amintesc c-odata ti-am fost mire la nunta
si de-i senin deseara, ne rupem de pamânt.
Sa nu te-ntorci în urma, ca nimeni nu mai doarme,
stau cu privirea muta si nu se vad de cer,
c-am atârnat de Ursa, la cerbul fara coarne,
nepotolita-mi sete, cazuta din Infern…
Si-n gaura de sarpe ce-a zamislit minunea,
acopar nemurirea ca sa trezeasca-n noi
vapoarele de piatra, ursite-n taina mare,
din nesecate valuri în viata de apoi…

Alba minune

Aluneca timpul pe mâinile mele.
Cobor peste oameni si case si munti,
Culoare de piatra cazuta din stele,
Sunt iarna calare pe norii carunti.
La capatul toamnei ma nasc într-o clipa
Sa tin o vecie…sau poate deloc.
Leg pruncii la sanii si carnea de plita
Sunt sarea pe tâmple topita la foc.
Cu cerbii si renii si ploi laolalta
Pe-o scara tesuta din ani pe pamânt,
Ma las si alunec la tine în poarta.
Craciunu-i aproape, e iarna si-ti cânt.
Cu mine te-aprinzi si cu mine te stingi,
Cu mine îti cânt clopoteii-n picioare,
Din zâmbet de iarna o hora sa-ncingi
Si-adormi linistit pe sâni de fecioare.
Doreste-mi sa tina minunea cea alba;
Din abur ma-ntrup si-n somnu-ti târziu,
Dumnica ning, cristale de salba,
Mireasa sa-mi fii si mire sa-ti fiu.

Indecis

Împrumuta-mi mâine
si-ti voi da din azi
un cuptor de pâine si-un buchet de brazi,
dupa care arzi…
Împrumuta-mi seara,
seara dinspre marti,
si-ti voi da din vara, vara-n care cazi,
dupa care arzi…
Împrumuta-mi viata,
viata ta de-acum,
mâine dimineata am sa-ti spun Drum Bun,
dupa care arzi…
Împrumuta-mi luna
fara sa mi-o dai…
Si-ti voi da în dar, locul meu din Rai…

Anul ploilor de ceara

Eram în anul ploilor de ceara
si ma-ntâlneam cu omul fara limba
sa ma încânte a nu-stiu-câte-a oara,
tinându-ma de mâna prin oglinda.
Si sa-mi arate lumi necunoscute
neinventate înca si scrise nicaieri,
m-am ratacit printre lucruri,
si i-am ramas în palma pâna ieri…
La poarta anului din ploi de ceara
am sa te-astept straine fara limba,
sa-mi povestesti în fiecare seara
si sa ma tragi de mâna prin oglinda.
Sa nu ma pui s-astept o vesnicie,
necunoscut cu fluturii pe umar,
esti omul fara limba al ploilor de ceara,
stau corbii tai pe mine si am uitat sa-i numar…

Doar ceea ce se-aude

Prin capul meu zboara
porumbei care ard,
rinoceri care cad,
si fluturi de ceara,
ca ploaia de vara
biciuind în pervaz.
Îmi vars calimara pe degetul mare…
E ca-ntr-o-nchisoare…
Încerc sa nu cad.
Pe scarile oarbe, din palme ma soarbe
tremurul din cântec
rotunjit în pântec…
în prelins de ceara
ca ploaia de vara…
Si ma trece-n abisuri,
fara nici sa ma doara,
o felie de visuri, îndulcita-ntr-o doara.
Iar pe trepte coboara
o multime de stele.
Sunt stelele mele,
de vreme ce ard…

Cartea de gheata

De ce te miri?
Ai ochii întepati de spini
si e departe
tarâmul unde vrei s-ajungi. Nu e în Carte.
Si-ai sa suspini
la gândul ca ramâi aici,
înca o viata,
sa stii ca nu poti sa ridici cartea de gheata.
Si în oglinda-n care dormi
s-a ofilit
si s-a-nnegrit
masca de soare ce-o purtai
din alte vieti cersite-n Rai…
De ce te miri?
Ti-s ochii întepati de spini
ca o vapaie.
Ai sarutat mireasa-n vis. Nu e-n odaie.
Si vei pleca
trântind cu usa-n urma ta,
spre alta viata…
Poate acolo-ai sa gasesti cartea de gheata.
Si în oglinda-n care dormi
s-a înnegrit
si s-a topit
masca de ceara ce-o purtai
în alte vieti cersite-n Rai.

Scrisoare catre nimeni

De nu vin toamna asta, nu-ti mai scriu niciodata.
Va fi, în felul meu, un zbor pâna la tine…
Ne vom juca de-a viata prin cartile crestine
si vom pleca în lume – de-a fost vreo lume-odata – …

Ma voi desprinde-n doua, ca sa te-ascunzi în mine
sa coborâm adâncul pâna sa nu mai fie,
din mâini sa-ti fac picioare si nimeni sa nu stie
ca ne-am jucat o clipa de-a “zboru-n vesnicie”.

Si-am sa te-ncalt c-o viata-n întâmplare,
ca sa respiri din stele stiute doar de mine
poate gasim de-o cina prin cartile astrale
sa-ti vina bine timpul si sa nu stii ca-ti vine…

Alunecând pe ceruri scobite-n burti de stânca
am sa te nasc din crestet pe muntele de ceara,
scrisoarea mea-i spre nimeni si Nimeni stie însa
ca te-am creat cu mine; ca te îngrop deseara…

Si-am obosit pe scara ce duce-ntr-alta curte.
La crucile din templu nu ma mai rog demult,
mai am urechi în gura si-ti spun a mia oara
ca port cerneala-n mine, doar pixul mi s-a rupt.

Fratii de plus

Tandemul cu tine pe strazile lumii,
balet, pirueta, în doi sau pe loc,
hoteluri de-o noapte în statia lunii,
perversa furie în blugii de doc…
Camasi fara guler si rupte de oameni,
în cursa de soareci orasu-i prea strâmt:
tu, hot de iluzii citite-n ziare,
iar eu, tradatorul, rascumpar si vând…
Concediu-i pe viata, vacanta-i un drum,
ne plimba vaporul în burta pe lac
duminici de galben, la cercul de fum…
Mai da-mi din plictisuri, ca tie nu-ti plac!
Serviciul de veghe ne prinde-ntr-o barca,
lanterna glumeste pe fratii din plus,
se joaca de-a jocul de “poate” si “parca”
si-si varsa mânia din pumnul caus.
Sarbatori fericite la cei de acasa
cu aur în ochi si porcul pe masa…
Suntem fratii de plus, prizonieri într-o plasa
si mintea ne zboara la gaina ramasa.

Amigos Poncho

La capatul privirii tale
nu mai e nimeni, toti s-au stins,
s-a dus un scaun la plimbare…
Opaitu-a ramas aprins.
Din turnul tau te uiti si cazi,
groapa e plina de viori,
ti-ai prins în cuie simfonia,
se-ngramadesc norii sa plânga,.
s-a dus si masa la plimbare,
ai stat cu luna-n mâna stânga.
Degeaba speri ca poti sa zbori,
degeaba strângi în tine marea,
din asteptari cazut-au ploi
fara sa stii ca iar uitarea adus-a scaunu-napoi.

Dezertator

Te-au cam uitat cu totii un an si, cine stie…
Ai adormit cu capul lipit de calimara,
si-astepti sa treaca trenul cu visele de-seara,
ce-ti construiau palate din fumul de tigara…
Ai dintii prinsi în perna.
Cearsafu-i ud si tremuri
ca, începând de mâine, armata e eterna
si tine ca pe vremuri.
Tu vrei sa fugi departe, sa lasi Pamântu-n urma,
soldat batrân…
Prin gluga îti iese capu-afara.
Trezeste-te, ca-i ziua si-ai locul în fanfara
ca dis-de-dimineata, armata-i exemplara
si în eternitate bocancii ei te cara.
Trezeste-te ca-i ziua
Trezeste-te ca-i ziua
Trezeste-te ca-i seara…

Insula pe roate

Goleste-ma de spuza ce te moseste-n mine!
Ascunde-ti graiul, mare, prin tarmuri necioplite
sfârsitul dintre spuse ameninta ca vine…
Am sfârcuri pe sutana.
Ghicim pe neghicite ca s-au aprins la poluri
si arde-vor de-a pururi resturi de gând
ce vrut-au de piept cu nemurirea sa se izbeasca-n fumuri,
sa golgotesca sila,
în gâturi cu de-a mila povestilor cu duci bronzati de-acum pe cruci
Ma pot îngalbeni …
Semenii mei din ceara nu s-au lasat nascuti
si-acum doresc sa ceara o vorba dintre muti.
Ce insula pe roate!…
Cocosi din sticla fiarta ne cânta lepadarea
de cei ce vând mirarea,
si-s gata pusi pe cearta de nu le dai cât cer:
dispar si la plecare mai sfâsie din cer
mai sfîsie prin ape perdele din otet
si-ncarca peste poate caruta cu pelin.
Ce insula pe roate!…

Captiv în inutil

Daca m-ai vedea
cum stau
si nu respir,
uscat si imobil,
captiv în inutil…
Umbra mea ar fi
cadoul de o zi
la ghemul fara fir
tesut din inutil…
Dar deodata am fumat un nor
si de-atuncea ma prefac ca zbor…
Si de vrei sa cad
spre cerul prea înalt,
spre alte lumi sa strig
ca-n vara mea e frig,
tot la fel voi fi.
Si nu te mai gândi,
ca-s gânduri trei la kil
uitate-n inutil…

În treacat

Sa ma-ntelegi când strig prin gardul vietii tale,
sa nu ma certi, sa nu ma-mpingi din patul de nuiele;
aseara am smuls c-un sarpe o mie de petale,
si râul gurii-n vorbe mi l-am cusut pe piele.
M-am îmbatat cu paru-ti strâns în pumni,
îmi curge viata-n cada, spre mâna din perete,
s-a mistuit dintr-una pocalul cu regrete…
Te-as fi chemat cu mine de n-ar fi prea târziu.
Ti-as fi gasit un loc: castelul meu de paie…
E-un câine schiop de garda si seara e pustiu,
cu patul de nuiele, ard singur în odaie…
Trimite-mi soli pe luna. Si suna-ma pe Marte.
poate ma prinzi pe Venus sau poate-mi stai în gând,
din doua galaxii promit sa-ti scriu o carte
si uita c-as putea sa mai vin pe Pamânt.
Am câinele cu mine. Ni-s mintile aiurea,
din patul de nuiele a înflorit padurea
si-n loc de perna-ti pun… un colt din viata mea.

Prin gaura cheii

Pe pamântul din casa si pe ochiul de sticla
se asterne zapada primaverilor noastre.
Plamaditii din resturi, fara sorti de izbânda,
cocosati de iubire si-n surghiun de credinta,
ne-ngropam pe jumate
Ne vopsim cu Duminici speriate de coasa,
ne scuipam usurarea vlaguita din pruna,
behaind a tristete, ne rugam la nimicuri
pentr-o alta mai buna.
Iar eu fug în tacere peste minti care uita
si le calc în picioare sa le spânzur pe veci.
Am în carne memorii, am uitat cum se scuipa,
am uitat ca uitarea e-un cadou de la greci.
Am sa-i speriu de moarte
toti vecini-mi de viata, altoiti fara har,
pagubitii de mâine, rataciti în pahar.
Ca-n pahar e uitarea…

Amintiri medievale

Dezbraca-ma de tihna în dealul cu nume
si calca-ti mirarea pe urme de flori.
Goleste-mi privirea…
Pacatul sa-mi fie solemna pastrare
de spusul povestii ce-o fi,
c-o fi,
va sa fie,
întâmplat la nascare
si se-ntampla de-atunci o data pe zi…
Dezbraca-ma-n tihna la fara prihana,
facutul de ploaie e ascuns de copaci,
razuieste-mi din coaja ce-ascunde o rana,
rosteste-ma-n cercuri de pasari.
Si taci!
Dezleaga-mi piciorul de crunta mânie
a soarelui vested, muribund fara cap,
prosteste-mi fugarul din mine sa fie
si-ascunde-ma-n tine, ca nu mai încap.
Coboara-ma-n chingi peste mori parasite,
cearceaful sa-mi zboare într-un alb de mormânt…

Sa nu ma-ntrebi

Sa nu ma-ntrebi de unde vin,
sa nu ma-ntrebi de-acasa;
sunt orbul ce de mâini de tin,
sunt umbra ta pe masa.

Sa nu ma-ntrebi de ce m-am stins,
sa nu ma-ntrebi de noapte,
sunt sfestnicul ce l-ai aprins
si m-ai nascut din soapte.

Iar daca ploile au nins
obrajii tai de mare,
adu-ti aminte ca te-am prins
lovind cu pumnii-n soare.

Sa nu ma-ntrebi din care veac
astepti sa fugi calare.
Ai capul învelit în sac
si-o lume la picioare.

Sa nu ma-ntrebi, ca n-am sa stiu…
Sa nu ma-ntrebi de-acasa.
Deseara ma prefac târziu
în umbra ta pe masa…

Hotul de strazi

La noapte, fur orasul în care-am stat cu tine.
La noapte, cumpar pasari din oase de mamut…
Si mâine-n zorii zilei, pe-un tren sarit din sine,
îmi strâng vecinii-n geanta,
iau strada si ma mut.
Am sa mai trec o data, de n-am uitat ceva,
prin locul unde timpul curgea pe lumânare…
Si, cuibarit în stânca ce sta pe viata mea,
îmi sterg fata de vara
ca sa ma culc pe soare.
Îti voi cadea în palma, din vremuri nestiute,
ca pasarile calde în tarile de-apoi,
la ceasu-n care noaptea, din vrute si nevrute,
ne deapana pe umeri
si-adoarme între noi.
Iar, din nisipul verde
al ceasului de sticla,
sa trag de torti pamântul abia iesit din ou,
sa-i pun pe sfârc orasul ramas în scrumiera,
ca trenul fara sine-i la mine pe birou.
Si, rasfoind albumul cu poze prafuite
de gânduri si de urme, lasate de vreo stea,
am sa gasesc tristetea si strazile chircite,
orasul tolanit la usa mea.

Amnezic

Cu mâna taiata de capatul serii,
cu ochii închisi din cauza verii,
dorm pruncii, pe sfârcuri de mama fecioara,
nascuti pe degeaba si-asteapta sa doara
iubirea dintâi.
Fantomele noptii danseaza prin turle.
Satule de îngeri rasar din perete
si se-mbraca în oameni. Gata sa urle,
lupoaica asteapta sa-i fete…
Esti pruncul ce-si plimba prin sticla oglinzii
candoarea stropita în lapte de mama.
Cu barza în brate pe scaunul mintii,
împrastii cu sete cerneala din cana
si iubirea dintâi…
Esti spatele gândului cu fata de om,
esti ziua din noapte,
esti frica de moarte calare pe somn…
Mi-am uitat
geamantanu-n tren…
Si-am plecat
pe scrisori fara urma,
scrise-n mâini care scurma,
în pat.
Mi-am uitat…

Albastri dupa ploi

Te spun uitarii
ca nu m-ai gasit în mâna ta stânga;
tine-ma-n palma,
ca mi-e frig un pic…
Scrie-mi sa-ti scrie,
de-o zaresti acum, în oglinda;
n-am sa îti raspund
c-ai uitat ceva.
Si de ma lasi,
fara sa clipesc, o viata,
sa nu stiu când pleci
prin câte poteci de ceata
Te-am primit în dar!
Si te-am ratacit, printre sloii mei de gheata…
Unde te-oi fi dus?
Nimeni nu mi-a spus
ca murim putin, dimineata…
Daca merii tai vor fi
albastri într-o zi,
sa-mi scrii…
Daca-n urma ta
si vara se ascunde,
pâna pleci si ma petreci
poti sa-mi spui despre noi,
albastri dupa ploi,
ce-i cu noi?

Tie sa-ti

La vorba cu-ntâmplarea m-am întins
copilul Soare-n mine s-a încins
si te-am visat în chipu-ti de mirare,
cu aripile rupte la picioare –
Si ruga mea de mâine dimineata
sa-ti umble cu iubire prin rarunchi,
sa-ti creasca-n abur florile pe fata…
Tot întâmplarea m-a cernut din roua.
Betiile cu vorbe m-au rasucit pe dos,
din parul tau, pe mine, a început sa ploua.
S-a rupt în cer tavanul si s-a trântit pe jos…
Sa mai adorm o data-n gradina de pe soare…
Sa fim Adam si Eva ai lumilor de-atunci,
sa-mbatrânim degeaba, ca nimeni nu mai moare,
sa-ti plângi în pumni rusinea si sa ramânem prunci…

“Cine stie…”

Ca un fluture pe pleoape,
ca un vis din “cine stie”,
ma ascund în stropi de noapte
si rog somnul lin sa-ti fie…
Ca un hot dintr-alta lume,
ca un print lasat uitarii,
te ghicesc la mine-n palma
si ma-mbat cu apa marii…
Ca un strigat din adâncuri,
ca un prunc scaldat de Iele,
îti astern pe umeri vântul
si-mi tes numele-ti pe piele…
Ca un foc ce-a ars odata,
ca un timp din “cine stie”,
ma topesc la tine-n iarna
si rog somnul lin sa-ti fie…

Albe scrisori

Astazi,
în noi totu-i schimbat.
Copilarii din praf si ploi,
eu sunt cel care-a plecat si-nmultesc nimic cu doi.
Cuvintele s-au înnegrit.
Privirile pierdute-n drum,
scrisori de alb,
facute scrum,
au mâini murdare de pamânt,
spalate-n nori de mori de vânt…
Eram atunci nascuti din nou,
flacari în noapte,
fara foc,
ca tipatul smuls din ecou…
Atâtia ani ucisi pe loc.
Din raftul meu cel prafuit
cad zilele
ce le-am grabit…
De unde vin, habar nu am…
Si am vazut îmbatrânind,
secunda ce batea în noi,
pe casa mortii,
naruind, c-un ciob, gramada de gunoi.
Eram atunci doar un copil,
nascut,
batrân
si inutil…
Ramas un timp cu umbra ta,
treceam prin tine rând pe rând,
dadeai cu pumnii-n carnea mea
si-n altii te vedeam arzând…

De-o umbra

Când vine seara te opresti din drumul tau,
te-ntorci si stai.
Nu mai stii unde locuiesti,
ca ai plecat din luna mai…
Privirea ta-i la asfintit,
aice nimeni nu mai e grabit
si stai,
de doua mii de ani,
Ai da oricât sa stii
ce vârsta ai
si n-ai sa recunosti,
fereastra-n care desenai
doi orbi furiosi si-un popa fara grai…
Si nu stii dac-ai sa revii,
Pamântul e mai lung în lat,
dar te prefaci ca ai uitat,
ca viata ta-i ca o secunda,
Ti-e capul spânzurat în nori
si-n loc de cer te tii de-o umbra.
Ti-e teama c-ai s-o vezi –
fereastra-n care desenai
doi orbi furiosi si-un popa fara grai…

Primul om

Sunt primul Om iesit pe gura.
Cu dinti de lapte-am rupt buricul
ce ma tinea legat de mine,
sunt mama-n tata care vine
la tâta care-a supt bunicul.
Si de-am fost dumnezei vreodata,
mositi în uterul galactic,
sunt primul Om. Si e mai practic
sa nu ies singur deocamdata.

Bun venit

Vino,
pe barci din hârtii,
sa vedem ce-o mai fi,
peste mari,
varsate-n caldari…
Vino,
pe pamânturi cu ploi,
sa vedem ce-i cu noi,
peste ani
atât de tirani…
Sa intri-n agonie pe usa ei din spate
Si sa stârnesti batrânul întins pe dusumea,
Cocorii noi sa-ti linga oceanul de tristete,
Ca s-a-necat un peste cu apa din cismea…
Si sa
ne vedem în sfârsit,
ca sa-ti spun Bun Venit,
între flori,
pazite de ciori…
Fie
pelicanul vopsit,
dintr-un lac parasit,
sa ne ia
în grija sa…
Degeaba cânti cu ochii-ntr-alta lume
Degeaba-ti curge albul pe fata ta de mai,
Ti-ai aburit fereastra si-n capul tau adoarme
Un ultim dans cu viata… blestemul sa mai stai.

Omul de apa

Te-am prins cu mâna-n mare,
sira-ti spinarii-ntoarsa, în malul ce te tine,
ti-s ochii din mirare
si-ntrebi de ce mai doare
de ani lumina valul, ce-ti musca din picioare…
Ti-e fata dintr-un abur
si sta sa risipeasca
sudoarea sarii-n care îti potoleai tristetea
ca, de-ai bea toata marea ca pruncul batrânetea,
n-ar fi de-ajuns norodul
ce-a scapatat cândva
din barca-n care marea ti-a sfârtecat navodul…

Mai du-te

Mai du-te fara mine la capatul strazii,
sa vezi ce-a ramas din vechiul oras,
întoarce, de poti, pe prima la stânga
si scrie-mi din mâna un ultim ravas.
Mai du-te fara mine la capatul lumii,
te zboara licorna cu coama de-argint,
întoarce-ti privirea din soare spre casa
ne matura anii, ne rîd si ne mint…
Te tin minte vara, la capatul strazii,
în mingea de aur aruncând cu papusi,
la casa de sticla din fundul ograzii
te-auzeam chicotind, ascunsa-n manusi.
Mai du-te fara mine prin toamna de sete,
mai scrie-ti amintirea de noi cei zglobii,
atârna-ti batrânetea de-un cui în perete
si spune-ti c-a ramas nimic, din ce-o fi…
Si-ai sa vezi,
cum între noi s-a pus o pala de vânt…
Si-ai sa vezi,
cum fiecare fulg de nea e un gând…
Si-ai sa vezi,
cum viata noastra nu-i decât o pala de vânt…
Si-ai sa vezi…

Ana

Clepsidra vietii mele îsi numara nisipul –
caldura zilei care îmi potolea tristetea –
venirea ta pe lume albeste-n tâmple timpul,
muream pe pragul toamnei, sa nu-ti vad frumusetea…
Mi-ai coborât pe umeri, cadou din alta era,
un colt de Rai zâmbind la usa batrânetii,
de-ar fi sa-i umblu-n coaste Pamântului la sfera,
cu tine-as nascoci din roua diminetii.
Si-n nopti de luna plina te-as îngradi cu mine.
Mi-ai sta de-mparateasa în geamul meu la strada,
ti-as rupe de pe ceruri buchet din flori de bine,
as da cu pusca-n stele si le-as lasa sa cada.
Ti-as cumpara pe Marte s-o ai doar pentru tine,
o tara fara gratii, un colt de paradis,
m-as face luntre-n punte, pe veci sa-ti fie bine,
si somnul meu de ape sa-l trec la tine-n vis.

Carminul

Cântul meu de menestrel
e vântul, e gândul
uite-asa nu dau de el,
nu-l mai gasesc defel…
Si cu cel ce m-a zburat,
pe spate, pe pleoape,
l-am pierdut sau l-au furat
sau marea l-a spalat…
Si pe unde-am preumblat
cu dansul, cu lantul,
ursul mi s-a-ntunecat
si pestii mi-au zburat.
Dar de-o fi sa ma mai vezi
vreodata, în apa,
eu sunt cel ce nu ma crezi,
carminul din livezi…

Melciada fricii

latra licuricii
si trezesc bunicii
patura-i cât satul,
c-au fugit cu patul
si-au ajuns pe câmpul
unde numai gândul
doarme câteodata
si nu se mai gata

am latrat un câine
cât un colt de pâine
sa adune patul
si sa culce satul
ca-i de nunta mâine

latra licuricii
s-au trezit bunicii
si-au plecat spre soare
ceru-i de ninsoare
si cu zarva mare
latra licuricii
melciada fricii

Calugarul, cartoful si magarul

calugarul calare pe magar,
magarul care cânta pe la mese,
de-un morcov adormit prin buzunar
calugarului nici ca poa’ sa-i pese

ca-n barba lui e iarna de o vreme
si-n par de cuc îsi deapana povestea,
magarul ce-ncântarea lui o screme
împrastie în patru colturi vestea:

c-a înviat prin nu-stiu-ce minune
cartoful adormit din alta vara,
ca-si plimba puta verde pe la lume
si seara se iubeste c-o secara

calugarul cartoful si magarul
s-au morcovit pe tarina regeste
de unde si povestea ca tiparul
cartoful din calugar morcoveste…

Oare

ostenit-am oare
pasari calatoare
zei cu trei picioare
oare ce ma doare?

sa ma prind cu dânsii
ca sa vad din plânsii
care-si spun mirare
din fântâna-n care
ostenit-am oare
vinul din caldare
timpul rau ma doare

si-am vazut ca n-are
zeul trei picioare
si-am plecat cu plânsii
în zece buzunare

rataciti în soare
cerul nu mai are
pasari calatoare
oare ce ma doare…

Artistul parazit

De atunci ies în fiecare seara în spatele casei
ma joc cu lumina Lunii de parc-ar fi a mea…
Si Pamântul se opreste.
Ca o ceara mi se prelinge printre degete întunericul vâscos si surd.
Stiu ca nu ma mai auzi.
Te port în mine degeaba.
N-ai mai fost de fata la nici una din întâlnirile mele.
Te-ai ascuns undeva, acolo, în coloana mea vertebrala.
Doar sa-nchid ochii si te-am stârpit,
nebun ce-mi porti numele!
De-atâta vreme te trezesti în locul meu si-mi termini tablourile…

Cadou de iarna

Am uitat ca elefantul pe care mi l-ai facut cadou nu trebuia udat.
Fiind din plus si colorat l-am asezat pe etajera. Femeia de serviciu
(care vine de doua ori pe saptamâna) l-a confundat cu florile si l-a stropit.
Oricum, a crescut atât de mare încât dupa o saptamâna nu am mai putut intra în camera.
Am angajat o echipa de spargatori de pereti, care, dupa mari eforturi,
au reusit sa-l scoata din casa în gradina. Nu m-am gândit ca suntem în plina iarna:
iarna ninge si ploua!…Asta nu ajuta cu nimic.
Elefantul ameninta sa se umfle si mai tare, încât probabil ca n-o sa-l mai putem scoate din curte.
Problema e ca iarna abia a început si daca lucrurile evolueaza asa cum nu vreau sa ma gândesc,
întreg orasul va avea de suferit.Seful postului de pompieri,
care a venit la rugamintea mea, fiind var cu un vecin, a ridicat din umeri neputincios.
Am fi vrut sa-l ardem, dar fiind plin cu apa, nu ar fi ajutat la mare lucru.
I-am facut o serie de fotografii si împreuna cu o nota explicativa,
le-am trimis în strainatate, cerând ajutor neconditionat unor echipe de specialisti în
vânatoarea de elefanti giganti. Raspunsul lor înca nu a venit si elefantul continua sa creasca.
Vecinii mei, studentii de la etajul patru, îsi sting tigarile pe capul lui. Ce ma fac ?…
Ar fi fost mai bine sa nu ma fi mutat niciodata în casa aceea…
N-ar fi stiut nimeni niciodata ca eu sunt proprietarul acestei monstruozitati si datorita
mie întreg orasul va fi în curând prizonierul nevinovatei mele jucarii de plus.
Îti scriu aceste rânduri ca sa stii ca am hotarât sa plec din locul acesta si
daca vei auzi (cu siguranta vei auzi), ca puhoaie de apa au înghitit
locuitorii acestei urbe si ca o multime de oameni, copii si femei bolnave,
care locuiesc prin asezarile din apropiere, au ramas fara acoperis singuri si
fara ajutor, sa nu te miri: s-a spart elefantul primit de la tine în seara în care
ai ramas la mine peste noapte, din cauza zapezii sau a ploii…
Asta nu mai îmi amintesc foarte bine…

Clar-nevazator

Într-o zi am închis ochii cu promisiunea de a nu-i mai deschide niciodata.
În foarte scurt timp pleoapele mi s-au stravezit într-atât,
ca puteam deslusi forma propriei mele tigari. Oamenii spuneau ca nu se poate, ca trebuie sa fie
un siretlic la mijloc…
Socotelile lor m-au îndârjit si mai tare. Lumina de afara nu ma lasa sa dorm,
asa ca am decis sa-mi pun ochelari de soare peste ochii închisi. Noaptea visam
ca am ochii închisi si peste zi îmi vedeam toate visele.
Medicul oftalmolog mi-a turnat câteva picaturi spunând: “Asta e ca sa nu orbesti…” Ma
obisnuisem atât de mult cu ei închisi, încât aproape ca nu-i mai bagam în seama…
Si toate acestea pâna într-o zi când m-am decis sa-i deschid si sa nu-i mai închid niciodata.
Prea târziu…
Pleoapele mi se lipisera pentru totdeauna, iar eu stau si ma uit prin ele – ce-i drept,
putin neclara, dar tot reusesc sa deslusesc forma propriei mele
tigari…

O.R.L. de noapte

De câte ori sunt absent
îmi aud dintii vorbind în soapta cu limba despre ochii mei.
Ochii mei aud, dar nu spun nimic.
Doar parul mi se razvrateste, din când în când:
“Nu-i frumos, zice el, asa faceti de câte ori pleaca…”.
Atunci, maselele încep prin a clantani nervos,
în acord cu parul.
Dimineata,
ma trezesc cu limba seaca si o cumplita durere de dinti.
Parul îmi e vâlvoi…
Doar ochii mei continua sa scrie la fel de egal.

Perfuzie de iluzii

Într-o zi,
a sunat la usa dimineata la care nu m-am gândit
si-am tavalit în mine iluzia ca porti murdaria iubirii
pe mâini –
gonita prin trenurile fara gari,
de neînteles si pe atât de aproape
încât,
daca întind mâna, o lovesc de noi,
de tine si de mine, al nostru,
furat dintr-o alta viata si adus aici pe ghicite,
cu ochii închisi,
ca într-o noapte ce-si asteapta dimineata taierii,
ca o vina adunata cu truda si risipita pe calc.
Cât neastâmpar în numele tau…

Destin

Când a aparut noaptea pentru prima data
mi-am bagat capul si n-am mai vazut nimic.
De atunci,
ori de câte ori mai vine noaptea,
aprind lumina si nu mai dorm…
Niciodata.

Iona: cap 2, versetul 8

În burta Leviatanului, Iona a întâlnit o femeie frumoasa,
care facuse deja ocolul tuturor marilor de vreo trei ori…
Pierzându-si singuratatea,
s-a apucat sa-i faca de mâncare, sa-l spele, sa-i calce si sa-l ia de sot,
la lumina lumânarilor din seu de balena.
Leviatanul înghitea zilnic
pesti, copaci, corabii cu vase de argint si insule nelocuite.
Se lafaiau în ele pentru un scurt timp, dupa care Leviatanul le dadea afara.
Pâna într-o zi,
când a înghitit un oras: cu oameni, cu pasari, cu masini.
Atunci, Iona s-a hotarât sa devina stapân în burta Leviatanului. Dar asta nu a tinut mult.
Dupa o saptamâna, un vapor pescaresc a ucis Leviatanul
si l-a taiat în doua…
Obisnuit cu întunericul, Iona nu a suportat lumina soarelui
si a murit pe loc.
Sufletul sau a fost înghitit, în zbor, de o pasare…
Singura lui speranta e sa nu o omoare cineva.
Despre femeia frumoasa nu a mai auzit nimeni nimic.
Ultima data a fost vazuta pe o strada în burta Leviatanului cu un copil în brate.
Acesta avea cap de peste si o carte mare în mâini,
fara ca cineva, vreodata, sa stie cine a scris-o…

Afacerea

Vânzatorii de timp si papusi colorate mi-au propus “Afacerea”: misionari platiti în aur pentru gânduri.
Sa le însufletim împreuna; ei, mi le aduc, papusi
pentru patru continente, iar eu sa le sterg paloarea si sa le dau viata…
Colaterala scoala despre arici omnivori, mucegaiti la subtioara inocentei
pierdute, tainuiti si nefiresc de singuri dupa vânzarea Babilonului.
Curiozitatea ? Frica de apa ?
Am salivat pe prima care mi-a cazut în mâini si m-am speriat când am auzit
pentru întâia oara cuvântul “tata”…
Îmi curgea în urechi tentatia repetitiei unice.
Stiam cu totii despre Galipeea, unde cresc arici îmblânziti de serpi.
Semanau mult cu mine, “îmblânzitorul de gândaci costelici”…
Daca n-o fac eu, vor gasi pe altii la fel de curiosi, nostradamiti batrâni,
locuitori ai borcanului cu Mare Rosie din care au fugit obositi de atâta
incertitudine.
“Si tu ai fost o papusa”, mi-au spus…Taietor de preputuri avangardiste ce sunt,
m-am prefacut de acord. “Da, cred.”, le-am raspuns , doar ca în gândul meu
jucariile nu mor niciodata înecate…
Riscam blestemul lor pentru totdeauna… Doar ca “totdeauna”nu e o eternitate.
Le-am asezat cu grija, asa neînsufletite în cosuri din lemn de maslin,
si le-am împrastiat pe tot pamântul copiilor de parte barbateasca.
Saliva lor este inocenta.
Astazi la prânz avem destainuiri despre Graalul Cangurilor cu un picior si cap de pisica,
fostii scribi ai Cartii Cartilor.
Vânzatorii de timp si papusi colorate au plecat mormaind sa caute altele…
Le-am stricat Afacerea! Vor gasi cu siguranta pe altii la fel de curiosi.
Din câte stiu, nu avem nici o lege pentru traficul cu papusi…

Sa fie!!

“Cel ce-a scuipat” pe tina a spus într-o doara: “Sa fie lumina!”
si toate becurile lui Edisson au început sa se aprinda,
unul dupa altul,
dar s-au spart repede pentru ca nimeni nu se gândise la ploaie…
“Cel ce a scuipat ploaia” a spus într-o doara: “Fie-ti mila de cel sarac”
si celui sarac i s-a facut mila de noi…
Foarte târziu a inventat cutremurul
si când a zis “Sa fie!”
am tremurat cu totii de frig si întuneric.
Atunci, noi am inventat lumânarea,
ca un simbol al viitorului soare.
Putin timp dupa asta,
“Cel ce-a scuipat lumina” a inventat pacatosii.
Si le-a spus: “Mergeti în toata lumea si înmultiti-va!”
Eu am inventat nimicul.
Si de atunci tot astept, poate într-o zi va porunci: “Sa fie!”

Colici negândite

Se scot la mezat paduri si femei legate
de mâini si copaci
Le umbla în burta un freamat de miei
cu popi vârtcolaci
surori cu un cap vorbitor
De povesti din prima uitare
rostite de-un tap
Facator de minuni si pedepse amare
prin colburi de sat
Se mai scot la mezat
si copii de nascare hacuiti într-un pat
Trepadusi nedospiti în covata de spuza
cu taciuni îngopati
S-au culcat de cu totii într-o lume ploioasa
si cârtesc pe un somn
De-ar ramâne la fel, ca de-i scoli
nu mai dorm

Insula Pastelui

Înaintea fiecarui paste, orasul meu îsi pune tramvaiele la uscat. Pe sârma.
Apoi le vopseste în rosu, pentru ca, atunci cînd vor veni (ele, pastele)
calatorii se vor simti ca într-un ou în drumul lor spre biserica.
Aseara am vorbit cu Columb – în româneste – si mi-a marturisit,
fara accent, ca America Latina era rosie si plina de suveniruri…
Acolo edilii orasului meu au exportat o multime de tramvaie pe care scria: “Cristos a inviat “.
Dupa aceea s-au înfratit cu niste ruine în care se
sarbatorea cândva razboiul florilor.

Dupa care, pe neasteptate si spre mirarea lui, Columb,
a fost trecut în cartea de istorie pentru clasele 1-4, la porunca reginei din tara lui.
Ce naiba caut eu pe Insula Pastelui?

Requiem pentru o casa

Aseara-am pierdut pamântul la pocker.
Si-am plecat, atârnat de bucata mea de zid,
smulsa din peretele casei unde n-am stat niciodata,
pe vântul celor Patru Amintiri.
Prima semana cu-a treia. Si-a doua…
astepta sa se întâmple.
Le-am revazut pe toate la umbra iederei
tesute din riduri pe gât…
Inutil.
As putea oricând sa-mi cumpar înapoi copilaria.
Stiu locul unde au ascuns-o ai mei,
când am primit în schimb o conserva din peste
perimata…
Oricum.
Prefer sa ma plimb pe peretele casei cu cele Patru Amintiri,
din care nu mai tin minte
decât una…
Cea de mâine.

Degeaba

Am vazut linistea.
Linistea se vede când auzi lumina.
Si numai atunci…
Albul ochilor distinge întunericul.
Întunericul nu se vede…
Miroase.
Si lumina are miros,
atunci când se aude linistea lovindu-se de Ea…

Aceste lucruri întunericul nu le va vedea niciodata,
dar va sti ca exista.
Degeaba…