/ 0
(continuarea interviului din 19 mai 2015)
SB: Dar nu crezi că drama omului contemporan vine, cel mai adesea, din discrepanța dintre lumea pe care o descoperă în interiorul său și lumea din jurul său? Nu e un hiatus ireconciliabil între lumea introspecției personale și lumea exterioară, sistemul din care ți se spune că ”trebuie” să faci parte?
“AB: Dacă omul nu se regăsește în lumea pe care o vede în jurul lui, dacă simte că nu îi aparține – atunci îi apare întrebarea: „Mă, dacă eu nu fac parte din lumea asta, atunci… de unde fac parte?” … Și-atunci, caută… Își caută lumea lui, în care să își găsească locul, din care să simtă că face parte cu adevărat…”
SB: Crezi că asta este explicația pentru care, mulți dintre cei care îți iubesc muzica, îți multumesc, spunând că ai contribuit la evoluția lor spirituală, că le-ai marcat devenirea și că muzica ta îi ajută să-și păstreze echilibrul și verticalitatea, în lupta lor zilnică cu prizonieratul? Crezi că au descoperit „o lume din care fac parte”?
“AB: Da și nu! Cred că în această permanentă căutare a mea de a găsi breșe în sistem, am găsit niște porți de ieșire, de evadare și nu fac altceva decât să anunț asta! Iar cei care aud, zic: ”vrem și noi, ieșim și noi, venim și noi!”… De fapt, ei își găsesc singuri drumul, eu numai anunț că există scăpare… Și ei recunosc adevărul ăsta și reacționează la el…”
SB: Dar tu cum reacționezi, ce simți când primești mesaje de la oameni necunoscuți, care îți spun că întâlnirea cu muzica ta a fost un moment crucial, decisiv în viața lor și că, pentru ei, ești un punct de reper, prin care s-au regăsit pe ei înșiși?
“AB: La început mi-a fost rușine. Mi se păreau niște cuvinte mult prea mari pentru mine. Trăiam un sentiment ambiguu. Apoi, m-am bucurat că le place muzica mea. După care, am înțeles de ce le place. Am înțeles că am descoperit un punct comun, că avem un limbaj comun… Mă simt onorat când primesc astfel de gânduri, dar știu că nu am făcut mare lucru; el, cel care îmi scrie, a facut totul – este vorba de întâlnirea lui, personală, cu o vibrație, care este muzica. Și dacă cineva se regăsește în versurile mele, dacă le recunoaște ca și cum ar fi gândurile lui – înseamnă că este perfect acordat la o anumită frecvență, că este pe o anumită lungime de undă. Dacă n-ar fi acordat acolo, nu ar vibra, pentru că frecvențele astea sunt foarte subțiri – subțiri și fragile… Și mai poate să însemne și că facem parte din aceeași mare familie de suflete…”
SB: Îți trebuie o anumită ”ureche”, ca să auzi frecvența asta? O anumită structură interioară sau o anumită experiență de viață, poate?
“AB:Absolut! Eu am cântat foarte mult despre marea deziluzie, despre umbra îndoielii asupra noastră, umbra Ego-ului nostru pământean, a Celuilalt, a Zburătorului din noi… Și ai nevoie de un anumit parcurs personal, ca să poți percepe asta… Trebuie să fi simțit pe pielea ta mecanismul care te schimbă și care îți determină, la un moment dat, o altă atitudine interioară… E un circuit foarte interesant – trebuie să mergi în tine, să cauți, să cauți, să cauți, să experimentezi, indiferent ce trăiești… până ajungi la lucrurile esențiale, la cele care te definesc. Și când ai descoperit care sunt lucrurile cu adevărat importante, atunci trebuie să le înțelegi mode d’emploi–ul și să le folosești înspre binele tău, pentru evoluția ta spirituală… Cu cât suntem mai evoluați, cu atât emanăm mai multă lumină. Chiar dacă pentru asta e necesar un salt în gol…”
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
SB:A propos de salt în gol… M-am întrebat de multe ori cum se simte trecerea de la solitudinea atelierului de pictor – la luminile scenei, în fața a sute de oameni. Când te-ai suit prima oară pe scenă și ai cântat primul tău album, ”Absent”, în 1995, ai simțit că te arunci în gol?
“AB: Ca pictor, nu ai antrenamentul întâlnirii cu un public numeros… Și oricum prezența ta nu e neapărat necesară, la un vernisaj, de exemplu – tablourile tale vorbesc pentru tine, tu te poți amesteca, liniștit, prin mulțime… Când vin, însă, oamenii să te asculte pe tine, când toate energiile sunt îndreptate spre tine, cel de pe scenă – este mult mai complicat și a trebuit să învăț să fac față acestei noi experiențe, care e o aventură și, în același timp, o mare lecție despre sine… Și nu a fost ușor, mai ales la început… Pentru că nu tu îi proiectezi pe ei, ci ei te proiectează pe tine – ei văd, în creierele lor, aceeași figură… Și dacă vin acolo, înseamnă că pentru ei e important ce are de spun figura aceea… Aud cu toții un clinchet și se-adună… Așa cred că este publicul meu. Dar asta pot să-ți spun acum, după 20 de ani de cântat… Însă prima oară când am urcat pe o scenă, a fost… șoc. Era primul meu concert, sala Teatrului Creangă din București era arhiplină, iar eu nu înțelegeam cum de-au venit atât de mulți oameni, de ce?! … Am avut emoții atât de mari, încât cred că am cântat tot concertul fals (râde)… Însă, îmi amintesc că am plecat foarte fericit de-acolo, eram mândru de mine, pentru că avusesem sala în picioare, chiar dacă atunci, pe moment, nu eram prea dumirit de ce…”
SB: Te-a marcat momentul acela?
“AB: Da, sigur că da, vorbesc cu drag despre el. M-a marcat și, evident, m-a și ghidat, pentru că, după acea experiență, am început să învăt ce înseamnă scena… Și a început să-mi placă, pentru că am văzut că puteam să mă exprim, puteam să spun ce-avem eu de spus, fără nicio cenzură, opreliști sau intermediari…”
SB:Crezi că întâlnirea ta cu muzica a fost o chestiune de destin? Crezi în destin?
“AB: Destinul e o direcție, ca atunci când arunci o piatră pe apă… Dar vibrațiile, undele, valurile pe care le faci la întâlnirile tale cu luciul apei, adică cu viața și cu ceilalți, sunt treaba ta. Responsabilitatea pentru ceea ce creezi îți aparține în totalitate… Apropierea mea de muzică a pornit dintr-o joacă, fără glumă, o joacă nevinovată… Nu mi-a trecut nicio secundă prin cap ce va urma… Am scris un text, pe care încercam să îl gândesc și în franceză, și în română, care se numește ”Amigos Poncho”, mi-a plăcut și l-am păstrat. Apoi am mai scris unul, și-ncă unul – și așa s-a născut materialul de pe ”Absent”. După aceea, cu toate celelalte albume care au urmat, am devenit treptat conștient de partea mea din drumul pe care îl fac către ceilalți. Însă, cum sunt receptat sau interpretat, nu mai e problema mea și nici meritul meu. Sunt bucuros doar că felul meu de a spune lucrurile este perceput corect. Responsabilitatea mea este să transmit mesajul cât mai curat, cât mai exact, într-o formă cât mai fidelă cu cea pe care o găsesc pe palierele mele interioare – indiferent dacă scriu coerent sau aparent incoerent. Unui om care închide ochii și ascultă cuvintele i se crează imagini și își poate construi propria lui viziune despre ce aude. Nu e nevoie ca eu să respect cine știe ce norme de scriere sau de versificație… Este ca un semnal transmis într-un cod, pe care unii reușesc să îl decodifice, chiar dacă fiecare o face în felul său. Iar acest cod nu îmi aparține, doar îl recunosc și eu.”
SB: Deci este un mesaj pe care și tu îl primești?
“AB: Evident! Eu îl primesc și îl scriu… De fapt, îl găsesc în timpul căutărilor mele în mine, dau peste el în cămăruțele mele cu rezerve, care sunt inepuizabile…”
SB: Deci îl găsești, nu-l creezi, nu-l ”fabrici”…
“AB: Sigur îl găsesc, pentru că eu nu știu să fabric. În schimb, sunt un bun găsitor (râde). Uneori nici nu înteleg imediat care e valoarea unui mesaj, doar îl recunosc, știu, simt că e prețios.”
SB: Crezi că la bogăția acestei rezerve interioare, despre care vorbeai, a contribuit și faptul că ai călătorit foarte mult și ai locuit și în alte spații lingvistice, culturale?
“AB: Sigur că, plimbându-ți creierul dintr-un loc în altul, îi dai aer proaspăt. Iar ”ozonatul” ăsta, chiar dacă uneori a fost forțat, m-a îmbogățit cumva și a contribuit la evoluția mea. Orice călătorie îmbogățește călătorul, mai ales dacă e un căutător, dacă trăiește experiența călătoriei în mod conștient, dacă e treaz… Pe de altă parte, în momentul în care ai început introspecția, descoperirea ta personală, întâlnirea cu sinele tău – această muncă este o călătorie. Are mai puțină importanță dacă faci și un drum fizic, sau nu… Evident că această introspecție e un semn, ori de maxim eroism, ori de mare prostie, pentru că ai nevoie de mult curaj. Pentru orice fel de călătorie îți trebuie curaj, dar dacă ce vezi roată nu e în acord cu tine, atunci opțiunile tale se reduc și n-ai încotro – trebuie să te miști din locul acela, care nu e în rezonanță cu tine… Și orice act de creație e o călătorie…. Iar la capătul oricărei călătorii, nu poți decât, ori să pornești înapoi, sau să te duci mai departe în explorare. Eu, de obicei, am ales a doua variantă – și la propriu, și la figurat.”
SB: Și-atunci, unde e acasă pentru Adrian Berinde?
“AB:„Acasă” pentru mine este o noțiune vagă. Fiind dezrădăcinat de foarte tânăr, i-am pierdut sensul primordial și nu mai are o conotație exterioară, locativă sau geografică. Pentru mine, ”acasă” a devenit un loc în cap; mă simt ”acasă” acolo și cu cine pot fi eu însumi.”
SB:Mulți dintre cei care te urmăresc de ceva timp, știu că în ultimii ani ai trecut printr-o foarte grea încercare din punct de vedere medical. Spuneai într-un interviu că ai dansat în fața morții, ca în povestea lui Don Juan din Castaneda, unul dintre scriitorii tăi preferați… Cum a fost întâlnirea ta, față în față, cu moartea?
“AB: Pentru că uită, sau poate nu știu, că noi suntem foarte puternici, cei mai puternici! Dacă forța noastră vitală este aliniată cu țelul nostru, atunci putem face moartea să se retragă… Deseori, țelul este cel care îi comandă corpului ce are de făcut… În momentele acelea, omul nu se luptă cu moartea, cum se spune, ci se luptă în a-și desface în creier canalele de care are nevoie corpul, ca să se regenereze. Asta e adevărata bătălie… Mie mi s-a întâmplat prin acceptare. În aceeași măsură, în momente de cumpănă e bine să-ți pui la treabă și capacitatea de a proiecta, de a vedea înainte – ziua, săptămâna, viața din fața ta…”
SB: Crezi că această capacitate de a vedea în față este, totodată, și o modalitate prin care putem deveni co-creatori ai propriei vieți? Adică, proiecția sau vizualizarea unui viitor, crezi că îl face posibil sau mai ușor de materializat?
“AB: Cred că suntem creatori ai propriei existențe, suntem co-creatori și responsabili. Momentul conștientizării acestei responsabilități vine cu foarte multe bagaj adunat pe drum, adesea inutil. Când începi să arunci din balast, trebuie să ții cont doar de etică. Pentru că etica e un tipar, un cod, care te ghidează spre divin și nu te lasă să scapi înapoi, spre australopitecul din tine… Codurile etice sunt permanente și indestructibile, fac față în absolut orice situație. Pe de altă parte, cred că oamenii au nevoie să evadeze, într-o formă sau alta, iar evoluția spirituală este o modalitate de a lărgi gratiile și de a fi liberi, măcar din când în când. Pentru că, atâta timp cât vei trăi în corpul acesta, vei fi prizonierul lui și, implicit, al Matrix-ului… Până la urmă, nimeni nu-ți poate face rău decât dacă tu îl lași, deci, într-un fel suntem prizonieri cu acordul nostru, oricât ne-am văita. Și mai ales, suntem prizonierii propriilor noastre convingeri. Iar convingerile noastre, dacă nu au la baza etica, sunt apă de ploaie. În momentul în care ne organizăm viața în funcție de ce ne spune etica, lucrurile sunt rezolvate.”
SB: E-adevărat că te-am auzit vorbind în multe interviuri despre etică, dar, la fel de des, vorbești despre emoție… Ce înseamnă, pentru tine, emoția?
“AB: Emoțiile sunt corzile vibratoare ale Sursei din noi, ale divinității din noi. Prin emoții se exprimă partea noastră divină și, în același timp, este felul în care ea răspunde la anumite vibrații și, astfel, o recunoaștem… Emoția este cea mai înălțătoare stare pe care o poate experimenta un om.”
SB: Chiar și emoțiile negative?
“AB: Emoțiile negative sunt niște reziduuri ale fricii și nu sunt importante. Emoția autentică, însă, este o vibrație interioară care cutremură ființa, mișcă inclusiv corpul, atât este de puternică… Este o coardă care vibrează la o altă frecvență, la o intensitate la care noi încă nu suntem pregătiți să trăim. Dacă am putea trăi în frecvența aceea permanent, atunci cu adevărat am putea spune că suntem zei… Emoția ne amintește că suntem și altceva decât carne și oase, este cea mai pură stare de a fi. Marile emoții sunt cele provocate de întâlnirea cu acele canale prin care se exprimă divinul – poate fi o artă, sau un detaliu din natură, sau frumusețea unui gest de umanitate… Toate sunt forme de exprimare ale divinității, pe care sufletul nostru le recunoaște și cu care intră în aceeași vibrație. Creierul nostru nu generează emoții, el doar le interpretează. De aceea este important care e animalul din tine pe care alegi să îl hrănești… Dacă hrănești partea ta de pitecantrop, viața ți se va învârti în jurul câtorva chestiuni simple: hrană, muncă și reproducere. Nu e nimic rău în asta! Capacitatea de a simți emoția e un mare cadou și nu toată lumea are parte de el. Uite-te la oamenii care nu au emoții! Sunt uscați, nu simt nimic, nu pot empatiza cu nimeni și nimic, parcă nu au trăsături umane…”
SB: Dar nu este o contradicție în ceea ce spui – emoția este semnul divinității din noi și, în același timp, este ceea ce ne face umani? Să însemne asta, oare, că divinul din noi este, de fapt, chiar umanitatea din noi?
“AB: Da, cred că da! Pentru că particica aia mică, a divinului din noi, încearcă să se identifice cu noi, vrea să fie noi… Și este partea noastră cea mai evoluată, chiar din punct de vedere ”tehnic”… Deși eu cred că a rămas, undeva, o distanță în creație – ca distanța dintre emisferele cerebrale, un fel de punte de trecut, între partea divină și animal. Emoția nu va putea transcede niciodată această punte, pentru că ea nu se poate manifesta decât în zona divină, umană… Distanța e prea mare – acolo, între, e hăul…”
SB: Tu cânți foarte mult despre hăul din noi, dar și despre cel dintre noi…
“AB: Da, pentru că e o construcție falsă, o păcăleală, o setare, de care, cu un pic de pricepere, înveți să scapi… Iar sensul acestui hău este să ne țină cât mai aproape de partea animalică, în care suntem valorizați doar din două puncte de vedere: ca atracție sexuală și ca forță de muncă. Astfel, suntem ținuți departe de partea divină din noi, care este creatoare, este iubitoare, este tot ce avem nevoie ca să fim… Din păcate, această parte divină a fost confundată cu niște dumnezei, care trebuiau adulați, venerați și a fost confiscată de diverse grupări religioase, fiecare cu interesele ei. Așa că singura noastră șansă este perceperea și înțelegerea acestei divinități care trăiește în noi, se exprimă prin noi, este noi. Ea ne face conștienți de noi înșine și este conștiința supremă a noastră, cea care ne ghidează și știe perfect ce vrea. Interesant este că nu va face nimic împotriva ta sau fără acordul tău…”
SB: Aici intervine liberul arbitru?
“AB: Se spune că omul este la jumătatea drumului între animal și înger. În orice moment al vieții lui, este la mijlocul acestui drum… Toate micile decizii pe care le luăm în fiecare zi ne apropie cu pași infinitezimali de o parte sau de alta, dar liberul arbitru se vede în pasul mare, cel decisiv… Vorbesc despre încercarea disperată de a conștientiza conștientul, care ne va permite ca reflexia propriei noastre ființe să iasă afară… Să n-o mai ascundem sub tertipuri și conveniențe sociale, sub măști… Altfel, nu vom ști niciodată cine e în spatele oglinzii, pentru că înăuntrul nostru se poate ascunde cu totul altcineva decât cel pe care îl arătăm… De aceea, accesul la cunoaștere îți dă posibilitatea de a-ți exprima punctul tău de vedere, din locul unic în care te afli… Noi suntem unici, pentru că, în orice punct am fi, numai noi ne aflăm acolo și doar noi putem ști cum se vede lumea de-acolo.”
Publicat de: Dana Nedelcu;