/ 0
După „Buzunarul cu pâine” de Matei Vişniec
Regia: Adrian Berinde
Cu: Victor Vurtejanu şi Cristina Pleşa
Un câine captiv într-o fântână secată…Acesta este pretextul pe care Vişniec a brodat un dialog ameţitor, un cerc vicios verbal din care cei doi salvatori de ocazie ratează mereu ieşirea.
În viziunea lui Adrian Berinde, conversaţia nu se mai poartă între doi domni oarecare, ci între Om şi propria sa Conştiinţa, între Fiinţă şi Ego, între idealist şi cârcotaș, între îngerul şi demonul de pe umerii fiecăruia dintre noi. Cel mai simplu şi aparent banal schimb de cuvinte devine astfel un conflict dramatic, în care Omul, blând şi uşor naiv, este permanent întors din drum de Conştiinţa. Glasul ei sâcâitor este întrupat într-o făptură ireală, născută parcă din propriile gânduri-hidoase, ridicole, diabolice şi inocente deopotrivă.
Spectacolul scoate la iveală un tipar, şablonul după care pare a fi croită chiar fiinţă umană, disociată dureros între aspiraţie şi laşitate, între elan şi comoditatea amânării, între entuziasm şi justificarea propriei slăbiciuni.
Înţelegem că după acelaşi calapod sunt clădite şi sistemele sociale, în care cei care sunt „deasupra” şi care ar trebui să facă ceva, nu fac decât să se învârtă în gol, acoperindu-şi neputinţă cu vorbărie despre adevăraţii vinovaţi, cu alegerea minuţioasă a pietrei cu care să arunce şi cu discuţii aprinse despre … nimic.
Vârtejul creat de cei doi actori, Victor Vurtejanu şi Cristina Pleşa pe scenă, ne pune în faţă o oglindă – o oglindă în care ne vedem pe noi înşine, cu penele umflate ale binefăcătorului care se crede bun şi mărinimos, salvatorul celui aflat în nevoie, când de fapt singurul gest de care suntem capabili este doar acela de a-i aruncă celuilalt câteva firimituri … O oglindă în care ne descoperim, deşi ne credeam mai presus, asemeni bietului câine al lui Vişniec, prizonieri în abisul propriei noastre fântâni, în plină noapte, la mâna altuia, a Celui de Sus, care ne aruncă, în final şi el câteva firimituri … de pâine.
„Eu, Câinele” este un spectacol manifest, un tur de forţă prin conştiinţa omului modern, o privire lucidă, surprinzătoare, agresivă şi tandră totodată, în faţă căreia orice spectacol onest va rade cu lacrimi şi va lacrimă, zâmbind.
