• Login

Romania văzută de sus

/ 0

Autor: Crenguta Tolea

Domnule Adrian Berinde, sunteţi pictor, regizor de teatru, muzician, poet. Sunt chipuri antagoniste ale aceluiaşi artist sau mai mulţi artişti captivi într-unul singur, într-o deplină comuniune familială?

AB: Divinitatea a făcut eforturi mari să ne reamintească cât de imens este potenţialul fiecăruia dintre noi şi câte corzi poate avea arcuirea sufletului, atunci când este lăsat să-şi exprime bucuria de a cocheta cu Creaţia … Eu nu am vrut să pierd asta şi “m-am încercat” în toate formele de exprimare pe care le aveam la îndemână.

În 1982 aţi absolvit Şcoala de Arte Plastice din Cluj şi v-aţi stabilit la Moudon, în Elveţia. A fost un exil pentru libertate, pentru libertatea de exprimare?

AB: Acum, după ani, sunt sigur că libertatea de exprimare a fost motorul acestui exil al meu şi cel care m-a învăţat să înţeleg adevărata libertate.

Cum a funcţionat spaţiul elveţian pentru dumneavoastră, care aţi fugit toate viața de înregimentare?

AB: Elveţia pentru mine a fost o adevărata “şcoală” a vieţii, la care notele cele mai mari le-am luat din încăpăţânarea mea de a trece de la “Nimeni nu-i profet în ţara lui” la definiţia de “Mouton Noir” a unui artist care propunea o altfel de pictură, absolut inedită pentru acea vreme în spaţiul, de altfel restrâns, al coloristicii elveţiene.

Aţi lucrat ca pictor liber profesionist până în 1994. Cum au fost aceşti ani?

AB: Acest răstimp a fost cea mai prolifică perioadă pe plan artistic şi emoţional din viaţa mea. Am pictat 17 expoziţii, a câte 30-40 de pânze fiecare. Trăiam prin şi din pictură, bucurându-mă de fiecare pensulaţie ca şi cum ar fi fost prima. Respirăm culoare prin toţi porii, făcând drumuri nesfârşite între mine şi conştiinţa mea. Creşteam practic cu pensula în mâna, ca fiind un al şaselea deget de la mâna mea stângă.

Care este stilul definitoriu al picturii dumneavoastră?

AB: Dacă aş ştii, v-aş spune! Când avem de-a face cu o definiţie,înseamnă şi o etichetare cumva, ori eu am fugit toată viaţa de asta …Cred că fiecare tablou este o experienţă unică pe care cu greu poţi să o exprimi în cuvinte. Dacă Cel-Ce-Ştie ţi-a pus o pensulă în mâna şi tu ai înţeles asta, este la latitudinea ta ce faci cu ea şi cum o foloseşti….

Apariţia unui tablou, „Les disident”, pe o carte poştală editată de Centrul „Pompidou” din Paris şi expoziţia a treizeci de tablouri sub auspiciile organizaţiei Amnesty Internaţional v-au confirmat statutul de pictor într-un spaţiu extrem de conservator. Cum au fost primite expoziţiile dumneavoastră?

AB: Întâmplarea a făcut ca fuga mea să mă ducă în Elveţia. Acesta ţară nu este un paradis pentru nici un artist. E nevoie de multă muncă, de multă sudoare pentru a ieşi din standarde şi a te face cunoscut. Eu am avut noroc, am intrat în gura criticii de foarte tânăr şi asta mi-a rezervat un loc, aş spune, privilegiat pentru acele timpuri, vorbim de anii ‘80…

După anii ’90 v-aţi întors în ţară şi aţi lansat deja cinci albume de muzică. Aţi continuat să pictaţi şi după ce aţi revenit în ţară sau v-aţi concentrat doar pe exprimarea prin muzică?

AB: Da, am mai pictat şi în România, lucru concretizat într-un vernisaj organizat de O.N.U în Bucureşti prin primăvara anului 2006. Anecdota vine din faptul că a trebuit să mă invite spre expunere un for străin de Ţară mea…

Aţi înfiinţat, la întoarcerea în ţară, cel mai solid studio de înregistrări din Transilvania, pe care l-aţi botezat Taurus. De ce un studio de înregistrări și nu un atelier de pictură?

AB: Era absolut necesar la acea ora un loc în care să se poată înregistra la modul cel mai profesionist posibil creaţiile componistice ale artiştilor din Ardeal, care pierdeau foarte mult timp cu drumurile la Bucureşti şi cu puţinele ore ce le puteau avea la singurul studio care există în acele timpuri în România. Decizia mea de a face studioul Taurus a fost o urmare firească a acestei nevoi acute de un spaţiu în care să poţi să-ţi materializezi nevoia de exprimare.

Cum sună muzica în care va regăsiţi?

AB: A muzica, sper…

De ce ne naştem cu un azil în noi, azil căruia îi devenim prizonieri, pacienţi, locatari?

AB: Un azil nu este un spaţiu oarecare. Se pleacă cu greu din el… Eu am considerat întotdeauna corpul ca fiind un azil în care sălăşluieşte sufletul nostru. Suntem simpli locatari ai fiinţelor noastre.

Când se năruiește acest azil din noi? În clipa morţii, poate?

AB: Eu aş înlocui cuvântul “moarte” cu Înţelegerea în profunzime a sufletului nostru. În acel moment el devine liber şi poate părăsi acest azil de câte ori doreşte.

“Captiv în inutil” este titlul altui album al dumneavoastră. Este o perspectiva fatalistă?

AB: Captivitatea în propia-ţi conştiinţă nu este un lucru nou. Fatalitatea este atunci când nu realizezi niciodată asta … cred.

Cine este absentul din albumul dumneavoastră “Absent”?

AB: Cu toţii am lipsit, cu siguranţă, de la multe dintre “întâlnirile” noastre, am fost “absenţi”. Da, şi mie mi s-a întâmplat …

Aţi făcut parte din celebra companie “Cirque du Soleil” şi mai mult de atât, aţi fost selectat să interpretaţi live rolul lui Dedalus (tatăl lui Icar) în spectacolul “Varekai”. Pare un lucru excepţional. Aşa a fost?

AB: Da, a fost o experienţă cu totul şi cu totul deosebită. Unică aş putea spune. Păcat că în spatele a ceea ce se vede, Cirque du Soleil nu îşi respectă artiştii, aceştia fiind consideraţi carne de tun, buni de făcut bani cu orice preţ… Păcat!

Ce v-a oferit, în plus sau în minus faţă de celelalte experienţe, spaţiul canadian?

AB: Canada este o ţară frumoasă, pe care am avut timp să o vizitez cât de cât şi unde spiritualitatea umană este la ea acasă. Mi-au plăcut oamenii, deschişi, gata oricând să te ajute simpli, curaţi, poate chiar uşor naivi … Voi revizita Canada ori de câte ori voi avea ocazia.

Aţi fost managerul artistic al Clubului Prometheus din Bucureşti, poate singurul manager artistic care şi-a finalizat activitatea prin mai multe festivaluri. Cum te poţi adresa elitelor, cum poţi impune valoarea, fără riscul de a deveni elitist?

AB: “Elitele” despre care vorbim sunt şi ei oameni, ca oricare. Traseul lor pe pământ nu face din ei nişte dumnezei! Sunt tot oameni, aşadar. Li te adresezi normal, în cuvinte simple, mizând pe capacitatea lor de a decanta grâul de neghină. Elitismul este o boală şi se tratează cu indulgenţă şi poate cu puţină dezinvoltură …

De la pictură şi muzică, pasul de trecere către regie pare absolut firesc. Aşa a fost?

AB: Bineînţeles. Sunt crengile aceluiaşi copac, sunt surori gemene, doar forma de exprimare este diferită, esenţa rămânând aceeaşi. Este vorba de o altă experienţă în drumul spre propria identitate.

Preluând unul din versurile dumneavoastră…” Descula prin cine” treceţi prin viaţă?

AB: În primul rând, ne naştem desculţi. Acest “cine” este chiar viaţa în sine. Eu am trecut “desculţ” prin ea şi voi continua să merg aşa. Vibraţiile Pământului şi Poveştile Lui nu trec prin pantofi…

În poezia “De vorbă cu mine însumi”, Ion Minulescu începe astfel: “Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi cu-n frate…(strofă de la sfârşit fiind)…”Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică/ Să mai vorbesc cu mine,/ Şi-mi zic:/ – Ascultă frate,/ Ascunde-ţi rana,/ Uită c-ai fost rănit şi tu –/ Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică –/ Te scutură de greul armurii- nsangerate;/ Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate/ Răspunde-i: „Nu”. Cât de mult va recunoaşteţi în aceste versuri? Dacă ar fi să gândiţi un scenariu pentru un scurt metraj, pornind de la aceste versuri… cum ar fi acesta, în câteva imagini filmice?

AB: Mă încercaţi! … Da, cu siguranţă mă regăsesc în aceste imagini, iar dacă ar fi să scriu un scenariu după asta, l-aş numi “Celălalt” şi aş pleca de la ideea că, de cele mai multe ori, poftele sufletului pot fi brutale şi, fără îndoială, asta lasă urme adânci în ceilalţi, de multe ori de neşters vreodată… Apoi aş merge pe ideea că fiecare dintre noi suntem “o lecţie” pentru celălalt.

Doar suferinţa fizică te poate apropia de Dumnezeu? Este o condiţie sine qua non a acestei apropieri?

AB: Suferinţele fizice se transmit cu siguranţă şi sufletului. Atunci conştientizăm adevărata dimensiune a legăturii noastre cu Divinitatea. Lipsa de rezonanţă cu această Divinitate ne face să fim bolnavi … Nu suferinţa ne apropie de Dumnezeu. Ea doar ne aminteşte…

ALTE ARTICOLE :